A
fost odată un măr roditor, cu poame dulci și mari, înmiresmate,
Și
un copil gingaș, iscoditor, ce se juca prin crengile-i înrămurate.
În
fiecare zi se întâlneau, și se jucau ca doi prieteni buni,
Și
uite-așa anii treceau, iar copilașul dispăru-n genuni.
Era
flăcău și nu vroia să știe, de-al său prieten din copilărie,
Iar
mărul, prins de dor fără să știe, îl aștepta cu jind când va să vie.
Veni-n-tr-o
zi posac și fără vlagă, iar mărul fu din cale-afar’de fericit,
Copilăria
mi-a trecut măi dragă, îi spuse mărului cu glas nefericit.
Sunt
mare-acum tu negreșit știi bine, nu pot să mă mai joc cu tine,
Am
azi prieteni, tot flăcăi ca mine și bani mi-ar trebui să-i pot menține!
Dar
mărul auzind așa o cuvântare, îi spuse molcom dup-o cugetare:
Culege
fructele-mi coapte de soare și mergi și punele-n vânzare!
Ia
banii, mergi la ăi prieteni, dar grijă ai ca să ”n-ajungi la pepeni!”!
Culese
merele, dădu din pinteni, pe măr îl părăsi pentru prieteni.
Matur
fiind veni din nou la măr, spășit și fără nici un chior...
Prietene,
îi spuse în răspăr : n-am bani, poți fi de ajutor ?
N-am
casă, de curând m-am însurat, mi-ai fi de ajutor nemăsurat!
Eu
bani nu am, îi spuse măru-ngândurat, Ia-mi crengile neapărat,
Din
ele fă-ți culcuș și adăpost, familiei ce ai tu fă-i un rost!
Din
crengi de măr făcu un adăpost, și dispăru ca praștia din post!
Veni
din nou după ani buni de chin, al mărului tânjind dup-un cămin,
Cu-al
lui prieten, de joacă și vecin, ce ani de zile-n mere-avea tain.
Îmi
trebuie o barcă, n-ai tu una, să merg la pescuit când iese luna?
Nu
am, dar negreșit tu poți tăia, trunchiu-mi să-ți construiești tu una,
El
trunchiul i-a tăiat precum vroia și-a dispărut ca dimineața luna!
A
apărut bătrân și gârbovit, la mărul ce mereu a părărăsit...
Prieten
măr, mereu te-am părăsit, tu iartă-mă, acuma am venit,
Căci
sunt bătrân și de viață hârsit, cămin nu am căci toți m-au părăsit!
Eu
fructe nu mai am, îi spuse mărul, să te ajut să-ți cauți viitorul,
Am
rădăcina doar, să-ți sprijini umărul, prietenia, să-ți răcorească sufletul!
Asemeni
mărului, în viață, părinții toți ne dau povață,
Ne-admiră
orice biruință, ne-ndemnă-n țel și cutezanță,
Și-ar
da și viața, sufletul, ca să ne stingă plânsetul!
Crescând,
uităm și-i părăsim și-i revedem doar când dorim,
Sau
când nevoile simțim, pe ei contăm și-i regăsim!
