Se-aude cum respiră, în
valuri ce se sparg,
La malul mării, noaptea, cu
spaimele-i din larg,
De parcă, din adâncuri, un
monstru fără chip
A eşuat, strivindu-mi castele
de nisip.
Miroase-a alge plaja şi-a
scoici ce se deschid,
Între pământ şi ceruri e-al
aerului zid,
Se arcuiesc sub lună, în depărtări,
delfini,
Sub dealuri mişcătoare,
comori aprind lumini.
Şi briza răcoroasă aduce
pacea, blând,
Spiralelor din templul
cochiliei de gând,
Meduzele şi crabii îmi umplu
iar şi iar
Cu dangăte de vise al inimii
altar.
Şi-ngenunchez pe digul cât
lacrima de-ngust,
Fiinţa mării, Doamne, mă gustă
şi o gust,
Alb, pescăruşu-mi strigă, în
zboru-i nevăzut,
Să mă feresc în rugă de îngerul
căzut…

Bine ai venit, Eugen! Şi nu oricum, ci la braț cu însăşi marea!
RăspundețiȘtergereO poezie foarte grafică, tu eşti un maestru al imaginilor!
Frumoase versuri și impecabile tehnic, Eugen! Felicitările mele!
RăspundețiȘtergereÎngenunchere de bună voie, o înălțare în Lumină. Versul "Şi-ngenunghez pe digul cât lacrima de-ngust" m-a cutremurat de atâta smerenie! O poezie Mare
RăspundețiȘtergereCu admirație